Inainte de Ascensiunea pe Kilimanjaro
Ascensiunea pe Kilimanjaro a inceput cu 6 luni prin Africa si tot bagajul este facut sa incapa intr-un rucsac de 55l si unul micut de tura de 25l. Urcarea pe Kilimanjaro, chiar daca nu era 100% planificata si nu se afla in program de la inceput, ar fi insemnat inca un bagaj suplimentar; ca sa nu mai vorbim de ghetele de 3 kilograme. Din fericire agentia la care am contractat urcarea, include si echipamentul, in pretul de 980$ pentru ruta Machame.
Asadar, cu o zi inainte de urcare, ia-ta-ma la centrul de inchirieri. Norocos ca de obicei, am parte de un ghid ce stie exact ce trebuie sa iau pe munte. Trebuie sa mentionez ca nu sunt un incepator in ale urcarilor pe munte, colindand de cateva ori bune ceva masivi muntosi din Romania si vulcanul El Teide din Tenerife ( 3775m).
Dupa 30min bagajul este gata: bocanci, bete, manusi, geaca de iarna, pantaloni de iarna, suprapantaloni de dormit, sac de dormit, pantaloni de zi, ochelari… si cred ca nu am uitat nimic.
Inca din Uganda eram setat sa fac un antrenament cat de cat, pentru urcare. Lenea si caldura continentului African, m-au determinat insa, sa fac doar un minim de antrenament: un jogging de o zi in Johannesburg, o urcare pana la 2700m in Rwanda; insa prezenta la altitudine in tarile colindate, la peste 1600m in majoritatea timpului, a contat cu siguranta la urcarea pe Kilimanjaro.
Ziua 1 Ascensiunea pe Kilimanjaro : Mersul piticului. Machame Gate – Shira Camo 3800m – 6h
Ziua incepe relativ devreme; ora 7 si deja sunt in picioare, cu bagajele facute, gata sa fiu preluat de la hotel si dus la punctul de pornire. Pornirea este la ora 9, dar Africa Time nu a mai contat de data aceasta, astfel incat ea s-a devansat pentru ora 8.30. Asa ca sunt ultimul ce s-a alaturat grupului de 10 persoane, deja aflati toti in microbuz. 10 voluntari de prin Arusha, vor fi colegii mei de suferinta pentru urmatoarele 5 zile.
Microbuzul e deja plin, insa in Tanzania e mereu loc de mai mult; pe langa bagajele noastre, s-au mai ingramadit si ceva corturi, mancare si apa. Ora 11: Machame Gate – ultimii 630$ sunt platiti la intrarea in parcul national si suntem cu un pas mai aproape de plecarea in expeditie.
Stiam ca va fi o zi lunga; suntem informati inca de la inceput ca vom petrece intre 4 si 7h pe traseu ( in functie de zi ). Prima zi va fi si una din cele mai lungi. Urmeaza sa fim pe drum 6h, ceea ce pare extrem de mult insa dupa primii pasi incepi sa realizezi de ce dureaza atata. Chiar daca traseul de astazi este extrem de usor, cu pante line si un drum ce serpuieste prin padurea tropicala, se merge in pas de pitic. Atat de incet, incat de multe ori risti sa te impiedici de propriile picioare.
Vremea este inchisa, cetoasa si multa umezeala dar peisajul, este de-a dreptul impresionant, demn de Jurasick Park; va marturisesc ca eu nu pot sa scap de senzatia ca suntem urmariti de vreun dinosaur, care asteapta un singur pas gresit din partea mea. Primele indicatii din partea ghizilor sunt referitoare la consumul de apa; minim 3 litri pe zi.
Nici in zilele caniculare din Bucuresti nu am baut vreodata asa de multa apa; va fi o provocare. Intr-o astfel de expeditie, consumul de apa este extrem de important; din cauza climei, a efortului, dar mai ales din pricina altitudinii, deshidratarea poate surveni foarte repede, si ne poate pune viata in pericol. 3h de mers si incepe sa mi se faca foame, insa porterii ( localnicii care ne cara bagajele, apa, mancarea si corturile) sunt deja mult inaintea noastra – oamenii astia au o conditie fizica de invidiat.
Pranzul este luat intr-o mini-poienita – o supriza pregatita turistilor: in mijlocul padurii tropicale, ne asteapta masa deja aranjata. Un fel principal, un fel de macaroane , ceai si un desert delicios constand din felii de ananas proaspat, ne redau energia de care avem nevoie pentru a doua parte a urcarii… care, evident, se abordeaza la fel de lent. La ora 5, suntem la prima baza: Shira Camp la 3850m.
Cortul este deja instalat, iar bagajul ma asteapta inautru. O schimbare rapida a hainelor si un pui de somn relaxant si meritat pe deplin; chiar daca ghidul ne interzice acest lucru inainte de cina. Stia el ce stie… dupa odihna, iti cam pierzi pofta de mancare. Si probabil n-as fi reusit sa mananc mai nimic daca cina era una tipica (sunt sigur ca cei care obisnuiesc sa mearga pe munte, stiu la ce ma refer – paine si ceva carne provenita din conserva); in toate zilele petrecute in Kilimanjaro, mesele au fost de fiecare data extrem de bogate in preparate, care mai de care mai gustoase.
Trebuie neaparat sa-l mentionez aici si pe Charlie-Charlie, un baiat foarte prietenos si atent, ajutor de bucatar si ‘ospatar’… caruia, pesemne, nu ii plac farfuriile goale. Multe fete zambitoare la cina; avea sa fie singura zi cu atata buna-dispozitie pe metru patrat. Greul de abia acum incepe. Dupa ce nivelului de oxigen si a presiunii ne este , odihna. Nu credeam ca e asa dificil sa mergi la culcare la ora 9 seara. Cred ca din gimnaziu nu m-am mai culcat atat de devreme.
Ziua 2: Ascensiunea pe Kilimanjaro: Pole Pole. – Shira Camp 3840m – 7km
Charlie-Charlie vine pas-pas si cu un Morning suav da trezirea la 6.30 dintr-un vis placut – pe care il uit imediat. Somnul, relativ decent de 5h din 11; dormirea se face imbracat gata de plecare, ca sa nu mai risc sa fiu ultimul care se alatura grupului. Cred ca am fost inspirat, avem doar 30 de minute sa ne strangem bagajul, si sa ne pregatim pentru micul dejun. Chiar daca suntem pe munte, nu inseamna ca trebuie sa neglijam igiena personala; simt ca sunt rasfatat cand primesc un mic bol cu apa fierbinte.
Micul dejun incepe cu un porridge de ciocolata; nu am gustat niciodata din porridge-ul copiilor de la scoala unde am facut voluntariat, dar judecand dupa expresiile fetelor lor, avea un gust destul de fad; acesta mi se pare destul de decent. Urmeaza omleta insotita de paine prajita, lapte praf si ciocolata calda. Suntem gata de actiune.
Parasim padurea tropical si incet incet dam de golul alpin. Urma sa fim pe drum aproximativ 5h, dar am reusit sa terminam etapa asta in 4h si 45 min., ceea ce insemna ca avem o conditie fizica ceva mai buna decat media. Cuvantul zilei este: “scara”. Sau mai bine spus, urcare pe trepte. Din punctul meu de vedere este cel mai oribil mod de a urca un munte. De ce? Pentru ca iti supra-solicita muschii si articulatiile picioarelor, te oboseste inutil si pentru ca te face sa simti rucsacul tot mai greu, cu fiecare treapta urcata.
Numai de asta nu ai nevoie cand rucsacul tau oricum cantareste in jur de o tona, pentru ca ai gasit un mod de a intepeni in el, pe langa cei 4 litri de apa, si pelerina si pantalonii de ploaie, si cele 12 ciocolate luate pentru cazuri de urgenta, si aparatul foto. Cele aproximativ 5 ore de urcare trec insa relativ usor; vremea buna si adierea placuta a vantului ajuta. Singura parte mai solicitanta, este finalul, catre Shira Camp, unde avem cativa pereti de piatra de escaladat, dar nimic de speriat.
Fiind o zi relativ scurta, dupa pranz urmau inca 2 ore pe traseu pentru aclimatizare, dar avem parte de o ploaie serioasa, asa ca (din fericire) restul dupa-amiezei este dedicate odihnei. Seara din nou o cina copioasa, ceva schimburi de impresii, dar din ce in ce mai putine zambete. Din nou acelasi intrebari din partea ghidului la controlul medical: dureri de cap, ameteli, senzatii de voma, diaree? Logic toti zambim la ultima intrebare.
Ziua 3:1,2..1,2..1,2. – Shira Camp – Barranco Camp 3950m – 6h
Trezirea la 6.30. Nimic nou aici. Organismul e deja setat asa ca sunt treaz de cateva minute bune. Insa trezire e mult spus. Din cele 10 ore avute la dispozitie pentru somn, nu stiu daca am reusit sa atipesc mai mult de o ora. Vremea asta ploioasa face un frig in cort de nu mai stii unde sa te ascuzi sau in ce pozitie sa dormi, si urmeaza sa avem una din cele mai lungi zile cu urcare si coborare. Intre 6 si 8 ore in functie de cat de pole-pole mergem.
Surprinzator, am energie suficienta si fara somn. Ziua e mai mult pentru aclimatizare. Se urca pana la 4600m la Lava Tower dupa care se coboara la Barancco la 3950m. Fata de zilele anterioare pauzele nu mai sunt lungi si dese. In prima parte a traseului se merge constant si destul de repejor. Nu stiu de ce, dar timpul trece mai repede pe munte. Dupa o vreme, oboseala incepe sa isi spuna cuvantul. Hotarasem de la inceput ca in caz de urgenta, pe langa ciocolatele magice sa apelez si la cateva melodii de mobilizare (pe astea aveam sa le cant in gand).
Melodiile mele preferate Muse-Survival si Rammstein-Ich Will, sunt insa destul de lungi si nu cred ca ma vor ajuta prea tare in alungarea oboselii. Mai mult ma obosesc mental. Trebuie sa gasesc altceva mult mai scurt… “1,2, 1,2, 1,2” urmarindu-mi pasii, imi vine in gand. Functioneaza de minune, si este singura ‘melodie’ care ma ajuta si in zilele urmatoare. Pranzul langa Lava Tower; la pachet de data aceasta. Pui, sandwich, banana, portocale, biscuit si oua. Si pranzul meu nu mai venea. In grup 2 fete mexixane mergeau destul de incet si ramaneau in urma cu un ghid.
Iar pranzul meu era la celalat ghid. Minunat. Deschis rucscul si mancat din biscuitii ramasi. Insa nu am ramas fara pranz; un ghid mi-a dat pranzul lui; cei drept fara ou si pui. Ei neavand asa ceva in meniu. Puiul a venit putin mai tarziu pe traseu, cand acelasi ghid s-a dus dupa el. Coborarea spre Barancco este putin greoie in mare masura ploii care incepe sa cada marunt. Atentie mare la pietre ca nu vrei sa iti rupi ceva inainte de urcarea finala. Cina, acelasi intrebari, din ce in ce mai putine zambete si somn. Ca urma o zi si mai grea..
Urma sa aflu la cina. In capusorul meu, zilele si datele saptamanii nu prea mai exista. Calatorind de aproximativ 6 luni de zile, pierzi notiunea acestora. Vorbim la cina in legatura cu ziua urcarii, urma sa aflu ca urma sa fie chiar maine seara. What? Cum? Nu urma sa avem si o zi in plus de odhina inainte de urcarea pe varf? Nope; direct pe varf. Si uite asa ziua urmatoare urma sa devina si mai grea.
Ziua 4 Ascensiunea pe Kilimanjaro: Inca putin. Barranco Camp – Karanga Camp – Barafu Camp – 9h
Din fericire am reusit sa dorm destul de bine dupa vestea de aseara. Asta imi mai trebuia; inca o noapte fara somn si odhina. Urma sa lesin pe varf daca nu sunt freash. Durerea de cap a trecut si ea dupa 2 panadone luate cu o seara inainte. Tot nu reusesc sa beau 3 litri de apa pe zi si imi e frica sa nu ma apuce din nou durerea. Asa ca, cu putina mobilizare am reusec cu cui cu vai sa ating limita de 3 litri in ziua cu numarul 4. Ceata ne impiedica sa vedem traseul pentru ziua urmatoare cu o seara inainte. Mai bine ca ce am vazut de dimineata imi dadea putin fiori.
Urma sa escaladam Barranco Wall; un zidulet e urma sa fie parcurs in aproximativ 2h. Greu tare nu este; periculos la fel. Insa in anumite momente chiar sarutai roca. Ziua e pe sistemul: urcam-coboram-urcam-coboram. Dupa zid urmeaza o scurta perioada de fals plat si apoi o coborare destul de solicitanta. Ce se coboara se urca la loc. Grea mai este urcarea pana la Karanga Camp; foamea isi face si ea aparatie asa ca repejor inainte ca ziua nici nu era pe departe terminata. Pranz cald la Karanga Camp si hai la drum. Peisajul incep incet se transforma in semi-desert.
Soarele e si el din ce in ce mai puternic ca doar ne apropiem de 5000m in pasi de pole, pole. Urmeaza inca 4 ore de mers prin desert, soare arzator si oboseala din ce in ce mai apasatoare. Ora 17 si ajungem la Barafu; punctul de plecare catre Uhuru Peak in nici 7 ore.
Fara odihina inaine de cina cad eh nu mai poti dormi cum trebuie. O cina fugara ca cine mai poate sa manance la o asemenea altitudine. Se pare ca la altitudine apetitul dispare; ce retete de slabit; hai toata lumea la 4500m si slabim cu totii! Insa mi distrug un mit: mici Kilimanjaro nici Africa nu slabesc.
Totul se misca destul de incet in Africa. Toata lumea doreste sa se duca la somn si profite de cat mai multe minute in plus de odhina. Max, ghidul nostru nu se grabeste deloc; de parca era o zi normala. Pentru noi era THE DAY. Nici 4 ore de somn dupa aproape 2 zile de urcat si urma ascensiunea finala.
Ziua 5 : Daca Andreea Marin a putut.. Barafu Camp – Uhuru Peak – Coborare Mweka Hut – 8h urcare + 7 coborare.
4 ore de somn dar e greu sa le dormi pe toate cand esti obosit; si cand vantul bate destul de tare. Cred ca am reusit 2 ore sa atipesc; imi doresc sa fie de ajuns. Urma sa aflu in urmatoarele ore. Deja imbracat cu hainele de urcare, mai putin geaca si cu 4 straturi de imbracaminte pe mine: tricou munte, tricou normal, geaca iarna si geanca mare iarna eram pregatit de urcare.
Ora 00.30: dupa un pahar de lapte si ceva biscuiti pornesc la drum. Ne asteapta 7 ore de urcare in intuneric. Cu frontalele aprinse, toata lumea pole, pole. Ca doar e noapte si singurele lucruri pe care le vezi sunt picioarele persoanei din fata si luminile in indepartare ale persoanelor ce au inceput ziua mai devreme. Nici urma de varf, de traseu sau de cat de dificil va fi. Poate de aceea se porneste noaptea sa nu vezi nimic si sa nu iti fie frica si sa cedezi.
Cedare- dex: A se recunoaște învins (renunțând la luptă); a fi învins.
Dupa nicio ora jumate se intampla. Sunt pe punctul de a ceda. Prea multe haine, prea multa caldura. Respiratie greioaie la 5000m sau cine stie la ce altitudine suntem. Ma opresc, iau o gura de apa. Unul din ghizi imi ia ruscacul. Deja eram mai bine si mai usor sa urc.
Frigul si vantul sunt din ce in ce mai apasatoare. Nici nu puteam sa nu stau acoperit; batea un vant! Urcam in zig-zag. Intr-un zig vantul ne bate din spate si ne ajuta sa mai recuperam din energie. In celalat zag batea direct in fata si nu stiu unde sa ma mai ascund si ce sa pun pe fata. 1,2..1,2..Ich Will si Survival imi erau singurii prieteni in gand.
Pauzele nu mai vin deloc. Asa de rare sunt incat ma gandeam ca vor sa ne omoare pe toti pe munte! Suntem 10 obositi si 5 ghizi alaturi de noi.. Dupa 4 ore inca o pauza. Ceai cald. Ce? Ceai cald la 5300m? Cine si-ar fi imaginat. Pus pe o piatra incep sa beau; gurita cu gurita. Vocea lui Max tot spunea: nu adormiti, nu inchideti ochii! Cine sa doarma pe un asemenea vant? Inchid ochii o secunda si in a 2 deja cred ca sforaiam! Obosela, somn, vant…pole, pole. Nu mai era mult. Dupa 4 zile de urcat mai sunt nici 4 ore pana in varf!
Fara ceas nu stiu cat mai am pana in varf. Singurul ceas e luna care urca si apoi coboara la culcare. Doar pot estima timpul. Traseul nu este atat de greu pe cum credeam; zilele trecute fu si mai greu.
Toti in ritm de pole,pole asteptam rasaritul; ca stiam ca o data cu el va vei si finalul. Pole, pole si soarele incepea sa se trezeasca. Stiam ca nu mai avem mult; Rasaritul la 5800m e fantastic. Dar cine mai are putere sa il admire? Sa scoata aparatul din ruscac si sa fac poze? Mainile sunt si ele inghetate. Un pic rau de altitudine incepuse sa isi faca prezenta.; deja ma gandesc la High Altitude Cerebral Edema; asta imi mai trebuie!. Se vede Stella Point zice Max! Cu ochii putin in ceata ochesc un varf in indepartare; nu pare departe.
Traseul urmeaza o alta ruta insa, spre stanga. Zic, bine ca mergem direct spre varf, spre Uhuru. Lasam Stella Point si ne indreptam spre Uhuru. Un marcaj de un verde tipator de arata finalul! Yeey zic!! Gata, am reusit!! Da de unde! Era doar Stella Point.
Deja respir greu. Sunt ametit, sleit si dezamagit ca nu o sa reusesc. Ma duc la Max si ii zic: nu ma simt bine, vreau sa cobor.Nu mai am putere sa merg inca 45 minute. Varful se vedea in indepartare si pare un traseu destul de greu.
Stai jos, bea putina apa si asteapta spune Max. In cateva minute vine cu un tub de oxigen. Nivelul am aflat ulterior era pe la 65%; ceva sub limita de 80% si necesara. Cu un nivel de oxigen decent pornesc spre varf. Energie nu mai am aproape deloc; dupa nici 5 minute se termina si “aproape”.
Ma opresc si dau sa ma intorc. Unde te duci? Ma intreaba Merly, o olandeza din grup. Ma intorc; nu mai pot sa merg nici un metru; sunt terminat ii zic. Lasa asta; hai dupa mine; urmeaza-mi pasii. Noroc ca face pasi mici. Reusesc cu greu si asa sa tip pasul cu ea. Mai fac o pauza micuta din cand in cand. Traseul e altul decat cel imaginat si doar prima parte e intr-o urcare.
Se vad oameni; sunt ceva pe varf; mult nu mai e dar bate un vant ce ma trimite aproape de 2 ori la pamant. Dupa inca 45min ajung la destinatie; 5895m! Doamne nu stiu cum am reusit imi zic.
Ultimele 45 min au fost extrem de linistite in capul meu; nicio urma de 1,2..12, Ich Will sau Muse. Nu a fost nici un gand; doar un zombie ce urma niste pasi. Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in varf a fost sa ma asez. Nicio urma de bucurie ca nu mai era pic de energie pentru asa ceva.
Cateva guri de apa ce e deja 80% gheata in sticla si un ultim pachet de biscuiti. Nu stiu ce e in biscuitii aia dar imi dau o energie de am iar zambete pe fata la pozele finale.
Nu e timp insa de sarbatorit! Ce se urca trebuie si coborat. Toata lumea a fost de acord ca cele 2 zile de coborare au fost mai grele decat urcarea in zile. Urmeaza 3h de coborare prin grohotis si pietris, inca 2 ore de mers pole, pole ca deja picioarele mele de bebelus incepusera sa sangereze. Pauza scurta de o ora la Barafu Camp; somn 30 minute si 3 cartofi mancati.
Urmeaza inca 5h de coborare printre pietre, pietricele si pietroaie; picioarele mele erau intr-o stare deplorabila. Ma prinde seara pe ultima parte a coborarii. Stiati ca noapte pietrele prind viata? Nu glumec, fiecare piatra vazut cu lanterna se transforma intr-o figura umana si semi-umana.
Somn la Mweka Camp si a doua zi inca 4h de coborare. Totul se termina in momentul in care pun piciorul in masina. Meritat chinul? Cateodata imi vin in minte cuvintele prietenei fratelui meu, psihiatru de meserie, caracterizandu-ma drept: iresponsabil dar in termini medical. Eu m-as denumi special :D.
Eu zic ca a meritat tot efortul..
Post scris din Zanzibar, de la 30 grade si alaturi de Oceanul Indian turcoaz.
